Şapte etaje - Dino Buzzati (VII - ultima)

(nuvela Şapte etaje de Dino Buzzati - partea anterioară)

Observă imediat la etajul trei o bucurie specială în toată secţia, atât la medic, cât şi în rândul infirmierelor, chiar dacă erau îngrijiţi acolo bolnavi în stare foarte gravă. Observă chiar că această bucurie creştea în fiecare zi: curios, după ce ajunse la un anumit grad de apropiere cu infirmiera, întrebă cum de era toată lumea aşa de veselă.

— A, păi nu ştiţi ?, răspunse infirmiera, în trei zile plecăm în concediu.

— Cum adică, plecăm în concediu ?

— Păi da. Timp de cincisprezece zile, etajul trei se închide şi personalul intră în concediu. Perioada de concedii se dă alternativ pe etaje diferite.

Şapte etaje - Dino Buzzati (VI)

(nuvela Şapte etaje de Dino Buzzati — partea anterioară)

           

Internarea la etajul patru însemnă perioada cea mai liniştită petrecută de Giuseppe Corte după intrarea în spital. Medicul era o persoană foarte simpatică, grijulie şi cordială: adesea stătea chiar şi cu orele să pălăvrăgească pe subiecte dintre cele mai variate. Giuseppe Corte discuta şi el cu multă plăcere despre viaţa sa de avocat şi despre întâmplările de zi cu zi. Încerca să se convingă de apartenenţa sa la consorţiul oamenilor sănătoşi, de legătura sa cu lumea afacerilor, de interesul pe care încă îl mai avea faţă de acţiunile publice. Încerca, dar nu reuşea. Discuţia se întorcea invariabil asupra bolii sale.

Şapte etaje - Dino Buzzati (V)

(Nuvela Şapte etaje, de Dino Buzzati - partea anterioară)

          Partea proastă a fost că eczema, în loc să se amelioreze, începu încet- încet să se amplifice. Giuseppe Corte nu reuşea să-şi găsească liniştea şi se tot zvârcolea în pat. Îndură, mânios, trei zile, până când nu mai putu şi cedă. Îl rugă imediat pe medic să îl programeze pentru tratamentul cu raze şi să îl transfere la etajul inferior.

Şapte etaje - Dino Buzzati (IV)

(Nuvela Şapte etaje, de Dino Buzzati - părţile I, II şi III)

Însă când îşi destăinui această speranţă în faţa infirmierului, îl aşteptă o surpriză amară. Află deci că într-adevăr urma să fie transferat, dar nu la şapte, ci chiar la etajul de dedesubt. Din motive pe care infirmiera nu ştia să i le explice, el fusese inclus în jumătatea mai "gravă" a bolnavilor de la etajul şase şi, astfel, trebuia să coboare la cinci.

După primul moment de stupoare, Giuseppe Corte fu cuprins de mânie, urlă că îşi bat joc de el, că nu mai vrea să audă de alte transferuri mai jos, că se va întoarce acasă din cauza asta, că drepturile sunt drepturi şi că administraţia spitalului nu poate neglija atât de transparent diagnosticele medicilor curanţi.

Şapte etaje - Dino Buzzati (III)

(Nuvela Şapte etaje, de Dino Buzzati - părţile I şi II)

Domnul Corte trecu la etajul şase, şi chiar dacă fusese convins că acest transfer nu corespundea unei înrăutăţiri a bolii, se simţea încurcat de gândul că între el şi lumea normală, a oamenilor sănătoşi, deja se interpusese un obstacol evident. La etajul şapte, port de sosire, într-un anume sens încă se afla în contact cu consorţiul oamenilor; de fapt, se putea considera aproape o prelungire a lumii obişnuite. Însă la şase deja se intra în corpul autentic al spitalului; deja mentalitatea medicilor, infirmierelor şi înşişi bolnavilor era uşor diferită. Deja se admitea că la acel etaj erau internaţi bolnavii reali, fie şi cu forme puţin grave.

Şapte etaje - Dino Buzzati (II)

(Nuvela Şapte etaje, de Dino Buzzati - prima parte, aici)

Rezultatul examenului medical general îl însenină pe Giuseppe Corte. Înclinat de obicei să să gândească la ce era mai rău, în inima lui se pregătise deja de un verdict sever şi nu l-ar fi surprins dacă medicul i-ar fi spus că trebuie să îl transfere cu un etaj mai jos. Febra oricum nu dădea semne de dispariţie, chiar dacă starea generală se menţinea bună. Însă asistentul îi adresă cuvinte cordiale şi încurajatoare. Exista un rău fundamental — îi spuse — dar foarte slab; probabil că totul avea să treacă în două-trei săptămâni.

Şapte etaje - Dino Buzzati (I)

 Urmărind un ursuleţ panda pe malul umbros şi puţin abrupt al unui râu de ciocolată, m-am împiedicat de un leneş care stătea tolănit pe iarba de sticlă de Murano. În cădere, m-am prins de creanga unui copac ca să nu sparg bunătate de sticlă. Când m-am uitat în sus, am văzut că în loc de frunze avea litere, iar crengile nu erau decât semne de punctuaţie imense. Am înţeles că trebuie să încep acest blog.

************************************************************************************************************

Iată o traducere pe care sper să o şi termin a unei nuvele fantastice a lui Dino Buzzati. Încerc să public astfel de traduceri în foileton în limita timpului disponibil.

Şapte etaje, de Dino Buzzati

După o zi de mers cu trenul, Giuseppe Corte ajunse, într-o dimineaţă de martie, în oraşul faimosului sanatoriu. Avea puţină febră, dar oricum vroia să facă pe jos drumul de la gară la spital, ducându-şi micul geamantan. 

Chiar dacă suferea doar de o foarte uşoară formă incipientă, lui Giuseppe Corte i se recomandase să se adreseze celebrului sanatoriu, unde se îngrijea exclusiv acea afecţiune. Asta asigura competenţa extraordinară a medicilor şi amenajarea cea mai raţională şi eficientă a echipamentelor.