Şapte etaje - Dino Buzzati (VII - ultima)

(nuvela Şapte etaje de Dino Buzzati - partea anterioară)

Observă imediat la etajul trei o bucurie specială în toată secţia, atât la medic, cât şi în rândul infirmierelor, chiar dacă erau îngrijiţi acolo bolnavi în stare foarte gravă. Observă chiar că această bucurie creştea în fiecare zi: curios, după ce ajunse la un anumit grad de apropiere cu infirmiera, întrebă cum de era toată lumea aşa de veselă.

— A, păi nu ştiţi ?, răspunse infirmiera, în trei zile plecăm în concediu.

— Cum adică, plecăm în concediu ?

— Păi da. Timp de cincisprezece zile, etajul trei se închide şi personalul intră în concediu. Perioada de concedii se dă alternativ pe etaje diferite.

— Şi bolnavii ? Cu ei ce faceţi ?

— Fiind vorba de puţini bolnavi, se vor uni două etaje.

— Cum ? îi reuniţi pe bolnavii de la trei şi de la patru ?

— Nu, nu, îl corectă infirmiera. De la trei şi de la doi. Cei de aici vor trebui să coboare mai jos.

— Să coboare la doi ?, întrebă Giuseppe Corte, palid ca un mort. Deci eu va trebui să cobor la doi ?

— Bineînţeles. Ce e aşa de ciudat ? Când ne întoarcem, în cincisprezece zile, vă veţi întoarce în camera asta. Nu cred că trebuie să vă speriaţi.

În schimb Giuseppe Corte — dintr-un instict misterios — fu invadat de o spaimă crudă. Dar, neputând reţine personalul din concediu şi convins fiind că noul tratament cu razele mai intense îi făcea bine — eczema se resorbise aproape de tot — nu îndrăzni să se opună formal la transfer. Însă pretinse, nepăsător la persiflările infirmierelor, ca pe noua lui cameră să fie ataşat un carton pe care să stea scris „Giuseppe Corte, de la etajul trei, în trecere”. De aşa ceva nu se mai auzise în istoria sanatoriului, dar medicii nu se opuseră, gândindu-se că la un temperament coleric ca al lui Corte, chiar şi o mică obiecţie ar putea provoca un şoc grav.

De fapt era vorba de a aştepta cincisprezece zile, niciuna în plus, niciuna în minus. Giuseppe Corte se apucă să le numere cu inflexibilă aviditate, stând ore întregi fără să se mişte în pat, cu ochii fixaţi pe mobilier, care la etajul doi nu era aşa modern şi vesel precum în secţiile de mai sus, ci avea dimensiuni mai mari şi linii mai solemne şi severe. Şi din când în când îşi ciulea urechile, părîndu-i-se că aude, de la etajul de dedesubt, etajul muribunzilor, secţia „condamnaţilor”, vagi horcăieli agonizante.

Fireşte, toate acestea îşi aduceau aportul la descurajarea sa. Şi cel mai mic semn de seninătate părea să ajute boala, febra tindea să crească, slăbiciunea generală devenea mai profundă. De la fereastră — de-acum era vară de-a binelea şi geamurile era aproape mereu deschise — nu se mai distingeau acoperişurile şi nici măcar casele din oraş, ci doar zidul verde al arborilor care înconjurau spitalul.

După şapte zile, într-o după-amiază către ora două, pătrunseră dintr-o dată în cameră infirmierul şef şi trei asistenţi, care împingeau o targă pe roţi.

— Suntem gata de mutare ?, întrebă pe un ton bonom, ca în glumă, infirmierul şef.

— Ce mutare ?, întrebă Giuseppe Corte, cu glasul sugrumat. Ce glume mai sunt şi astea ? Nu se întorc cei de la etajul trei în şapte zile ?

— Care etaj trei ? spuse infirmierul şef, ca şi când n-ar fi înţeles. Am avut ordin să vă conduc la primul, uite-aici, şi îi arătă un formular imprimat de transfer la etajul inferior, semnat de nimeni altul decât chiar de profesorul Dati.

Groaza şi furia infernală din Giuseppe Corte explodară atunci în ţipete lungi şi pline de ură, repercutate în toată secţia.

— Mai încet, mai încet, vă rugăm!, îl implorară infirmierii. Sunt pacienţi aici foarte bolnavi!

Dar era nevoie de cu totul altceva pentru a-l calma.

În sfârşit, auzi şi medicul care conducea secţia, un om plin de gentileţe şi foarte educat. Se informă, citi formularul, ascultă explicaţiile lui Corte. Apoi se întoarse nervos către infirmierul şef, zicându-i că a fost vorba de o eroare, că el nu dăduse nicio astfel de dispoziţie, că de ceva timp exista o confuzie insuportabilă, că lui i se ascundea totul… În fine, după ce îi spuse angajatului său ce avea de spus, se adresă, pe un ton plăcut, bolnavului, scuzându-se din toată inima.

— Însă din păcate, adăugă medicul, din păcate profesorul Dati chiar acum o oră şi-a luat puţin liber, nu se va întoarce decât peste două zile. Îmi pare extraordinar de rău, dar nu putem să-i nesocotim ordinele. El va fi primul care va regreta această neînţelegere, vă garantez… ce eroare! Nu înţeleg cum s-a putut petrece!

Deja Giuseppe Corte fu cutremurat de un fior jalnic. Capacitatea de a se stăpâni îl părăsise cu totul. Teroarea îl copleşise ca pe un copil. Sughiţurile sale se reverberau lente şi disperate prin cameră.

Astfel ajunse, prin acea execrabilă eroare, la ultima staţie. În secţia muribunzilor, tocmai el, care, până la urmă, prin gravitatea bolii şi chiar după părerea medicilor mai severi, avea dreptul să fie repartizat la etajul şase, dacă nu chiar la şapte! Situaţia era atât de grotescă încât lui Giuseppe Corte aproape că îi venea să rânjească dispreţuitor şi fără reţineri.

Întins în pat, cât amiaza cea lentă şi caldă de vară se scurgea peste oraş, privea verdele arborilor prin fereastră, având impresia că ajunsese într-o lume ireală, formată din pereţi absurzi din faianţă sterilizată, din coridoare mortuare îngheţate, din figuri umane albe lipsite de suflet. Îşi imagină că nici măcar arborii pe care părea că îi distinge prin fereastră nu erau adevăraţi; sfârşi chiar prin a fi convins de acest lucru, observînd că de fapt frunzele nu se mişcau.

Această idee îl agită în aşa măsură, că o chemă cu clopoţelul pe infirmieră, cerîndu-i să-i aducă ochelarii de miop, pe care nu îi folosea în pat; abia atunci reuşi să se liniştească puţin: cu ajutorul lentilelor putu să se asigure că era vorba de copaci adevăraţi şi că frunzele erau mişcate din când în când, lent, de vânt.

După ieşirea infirmierei, trecu un sfert de oră de tăcere completă. Chiar şi dintr-o eroare formală, şase etaje, şase ziduri cumplite îl apăsau de-acum pe Giuseppe Corte cu o greutate implacabilă. Oare în câţi ani, da, trebuia să se gândească la ani, în câţi ani va reuşi să urce din nou pe buza acelei prăpăstii ?

Dar cum de s-a întunecat camera aşa, dintr-o dată ? Doar era în plină amiază. Cu un efort suprem, Giuseppe Corte, care se simţea paralizat de o stranie amorţeală, privi ceasul de pe noptiera de lângă pat. Era trei şi jumătate. Întoarse capul în cealaltă parte şi văzu cum obloanele glisante, ascultând o comandă misterioasă, coborau încet, blocând trecerea luminii.