Şapte etaje - Dino Buzzati (II)

(Nuvela Şapte etaje, de Dino Buzzati - prima parte, aici)

Rezultatul examenului medical general îl însenină pe Giuseppe Corte. Înclinat de obicei să să gândească la ce era mai rău, în inima lui se pregătise deja de un verdict sever şi nu l-ar fi surprins dacă medicul i-ar fi spus că trebuie să îl transfere cu un etaj mai jos. Febra oricum nu dădea semne de dispariţie, chiar dacă starea generală se menţinea bună. Însă asistentul îi adresă cuvinte cordiale şi încurajatoare. Exista un rău fundamental — îi spuse — dar foarte slab; probabil că totul avea să treacă în două-trei săptămâni.

— Deci rămân la etajul şapte?, întrebase atunci îngrijorat Giuseppe Corte.

— Dar bineînţeles!, îi răspunsese medicul, bătându-l amical pe spate. Păi unde credeaţi că vă trimitem? La patru cumva?, întrebă râzând, ca şi când ar fi adus în discuţie ipoteza cea mai absurdă.

— Mai bine aşa, mai bine aşa, făcu Corte. Ştiţi cum e, la boală ne imaginăm ce e mai rău...

Giuseppe Corte rămase chiar în camera care îi fusese distribuită de la început. Învăţă să-şi cunoască unii dintre colegii de spital în rarele după-amieze în care i se permitea să se ridice. Urmă tratamentul cu stricteţe, făcu toate eforturile să se vindece rapid, dar cu toate acestea starea sa părea să nu se schimbe.

Trecuseră cam zece zile, când la Giuseppe Corte se prezentă infirmierul şef de la etajul şapte. Vroia să-i ceară o favoare întru totul amicală: a doua zi urma să fie internată o doamnă cu doi copii; două camere erau libere, chiar lângă a sa, dar lipsea a treia; n-ar fi dorit domnul Corte să se transfere într-o altă cameră, de altfel confortabilă ?

Sigur că Giuseppe Corte nu opuse rezistenţă; o cameră sau alta erau totuna pentru el; poate chiar i-ar fi prins bine o infirmieră nouă şi mai graţioasă.

— Vă mulţumesc din inimă, spuse atunci infirmierul şef cu o uşoară reverenţă. De la cineva ca dvs. vă mărturisesc că nu mă surprinde un asemenea gest cavaleresc. Cam într-o oră, dacă nu aveţi nimic împotrivă, vom începe transferul. Vedeţi că trebuie să coborâţi la etajul de dedesubt, adăugă cu voce joasă, de parcă era vorba de un detaliu complet neglijabil. Din păcate, la etajul acesta nu mai sunt camere libere. Dar e vorba de un aranjament absolut provizoriu, se grăbi să precizeze, observând că dl. Corte se ridicase şi se pregătea să protesteze, un aranjament absolut provizoriu. Cum se va elibera o cameră, şi cred că asta va fi în două sau trei zile, veţi putea să vă întoarceţi aici.

— Vă mărturisesc, spuse Giuseppe Corte surâzînd, pentru a arăta că nu este un copil, vă mărturisesc că un transfer de genul acesta nu îmi place deloc.

— Dar nu există motive medicale pentru acest transfer; înţeleg foarte bine ceea ce vreţi dvs. să spuneţi, dar e vorba doar de un gest de curtoazie faţă de această doamnă care preferă să nu rămână separată de copiii săi... Vă rog, adăugă, râzînd în hohote, nici să nu vă gândiţi că există alte motive!

— Aşa o fi, spuse Giuseppe Corte, dar mi se pare un semn rău!