Şapte etaje - Dino Buzzati (I)

 Urmărind un ursuleţ panda pe malul umbros şi puţin abrupt al unui râu de ciocolată, m-am împiedicat de un leneş care stătea tolănit pe iarba de sticlă de Murano. În cădere, m-am prins de creanga unui copac ca să nu sparg bunătate de sticlă. Când m-am uitat în sus, am văzut că în loc de frunze avea litere, iar crengile nu erau decât semne de punctuaţie imense. Am înţeles că trebuie să încep acest blog.

************************************************************************************************************

Iată o traducere pe care sper să o şi termin a unei nuvele fantastice a lui Dino Buzzati. Încerc să public astfel de traduceri în foileton în limita timpului disponibil.

Şapte etaje, de Dino Buzzati

După o zi de mers cu trenul, Giuseppe Corte ajunse, într-o dimineaţă de martie, în oraşul faimosului sanatoriu. Avea puţină febră, dar oricum vroia să facă pe jos drumul de la gară la spital, ducându-şi micul geamantan. 

Chiar dacă suferea doar de o foarte uşoară formă incipientă, lui Giuseppe Corte i se recomandase să se adreseze celebrului sanatoriu, unde se îngrijea exclusiv acea afecţiune. Asta asigura competenţa extraordinară a medicilor şi amenajarea cea mai raţională şi eficientă a echipamentelor. 

Zărindu-l din depărtare — îl recunoscu după o fotografie dintr-o broşură publicitară — Giuseppe Corte îşi făcu o impresie excelentă. Clădirea albă cu şapte etaje era tăiată în colţuri regulate, ceea ce îi dădea vag aspectul unui hotel. În jurul ei se vedea o centură de arbori înalţi.

După vizita medicală sumară şi în aşteptarea unui examen mai amănunţit, Giuseppe Corte fu repartizat într-o cameră veselă de la etajul şapte şi ultimul. Mobilierul era luminos şi curat, ca şi tapiţeria, fotoliile erau din lemn, pernele îmbrăcate în stofe multicolore. Camera avea vedere la unul din cele mai frumoase cartiere ale oraşului. Totul denota linişte, ospitalitate şi confort. 

Giuseppe Corte se lungi imediat în pat şi, aprinzând veioza de deasupra spătarului, începu să citească o carte pe care o adusese cu el. La scurt timp o infirmieră intră să-l întrebe dacă doreşte ceva.Giuseppe Corte nu dorea nimic, dar începu din proprie iniţiativă o conversaţie cu tânăra, cerându-i informaţii despre sanatoriu. Astfel află trăsătura stranie a acelui spital. Bolnavii erau distribuiţi pe etaje în funcţie de gravitatea bolii. Al şaptelea, deci ultimul, era rezervat formelor foarte uşoare. Al şaselea era pentru cei cu afecţiune uşoară, dar care nu putea fi totuşi neglijată. La al cincilea deja se îngrijeau afecţiunile serioase şi aşa mai departe, etaj cu etaj. La al doilea erau bolnavii foarte grav. La primul cei pentru care speranţa era inutilă.

Acest sistem unic nu numai că mărea semnificativ rapiditatea serviciilor, dar împiedica pe cineva bolnav uşor să fie deranajat de apropierea de un coleg în agonie, şi garanta o atmosferă omogenă la fiecare etaj. Pe de altă parte, îngrijirea se putea distribui perfect.

De aici rezulta că bolnavii erau împărţiţi în şapte caste progresive. Etajele erau ca nişte mici lumi autosuficiente, cu reguli specifice şi tradiţii speciale. Şi dat fiind că fiecare sector era încredinţat unui alt medic, apăruseră diferenţe precise, chiar dacă minime, în metodele de îngrijire, în ciuda obiectivului fundamental unic pe care directorul general îl imprimase instituţiei.

O dată plecată infirmiera, Giuseppe Corte, părându-i-se că febra a dispărut, merse la fereastră şi privi afară, nu ca să observe panorama oraşului, nouă pentru el, ci în speranţa că va zări alţi bolnavi de la etajele inferioare. Structura clădirii, cu colţuri pronunţate, permitea o astfel de perspectivă. Giuseppe Corte îşi concentră atenţia mai ales asupra ferestrelor de la primul etaj care păreau foarte departe şi care se puteau observa doar dintr-o parte. Dar nu putu vedea nimic interesant. Majoritatea erau blocate de obloanele glisante de culoare gri.

Corte realiză că la o fereastră de lângă a sa apărure un bărbat. Cei doi se priviră îndelung cu din ce în ce mai multă simpatie, dar nu ştiau cum să rupă tăcerea. Până la urmă, Giuseppe Corte îşi făcu curaj şi spuse:

— Şi dvs. sunteţi aici de puţin timp ?

— A, nu, spuse celălalt, am deja două luni..., apoi tăcu câteva momente şi, neştiind cum să continue conversaţie, adăugă:

— Mă uitam jos la fratele meu.

— Fratele ?

— Da, explică necunoscutul. Am intrat împreună, dar foarte ciudat, la el situaţia s-a tot înrăutăţit, cred că de-acum o fi ajuns la patru.

— La patru ce ?

— La etajul patru, se explică individul şi pronunţă cuvintele cu o expresie de milă şi groază care aproape îl sperie pe Giuseppe Corte.

— Dar sunt aşa de gravi la etajul patru ?, întrebă prudent.

— Of, Doamne, făcu celălalt, dând încet din cap. Încă nu e vorba de cazuri disperate, dar nici motive de veselie nu prea mai sunt.

— Dar atunci, insistă Corte, cu o dezinvoltură ironică, a cuiva care aduce vorba de lucruri tragice care nu îl privesc, atunci, dacă la patru sunt aşa de grav bolnavi, pe cine mai pun la primul etaj ?

— A, la primul sunt muribunzii. Acolo medicii nici nu mai au nimic de făcut. Mai lucrează doar preotul. Şi bineînţeles...

— Dar sunt puţini la primul etaj, îl întrerupse Giuseppe Corte, ca şi când ar fi avut nevoie de o confirmare. Jos, acolo, aproape toate camerele sunt închise.

— Acum, sunt puţini, dar azi dimineaţă erau destui, răspunse necunoscutul cu un surâs subtil. Unde sunt lăsate obloanele a murit cineva recent. De fapt, nu vedeţi că la celelalte etaje toate jaluzelele sunt ridicate? Mă scuzaţi, adăugă retrăgându-se încet, mi se pare că începe să se lase frigul. Eu mă întorc în pat. Cu bine, cu bine...

Omul dispăru de la pervaz şi fereastra fu închisă cu putere; apoi se văzu lumina aprinzându-se înăuntru. Giuseppe Corte rămase nemişcat la fereastră, fixând obloanele lăsate de la primul etaj. Le fixa cu o intensitate obsedantă, încercând să-şi imagineze secretele funebre ale acelui cumplit primetaj unde bolnavilor nu le rămânea decât să moară; şi se simţea privilegiat ştiindu-se atât de departe. Între timp, peste oraş coborau umbrele serii. Una câte una, miile ferestre ale sanatoriului se luminau, părând de departe ca un palat în plină sărbătoare. Doar la primul etaj, în fundul prăpastiei, zeci şi zeci de ferestre rămâneau oarbe şi întunecate.