Şapte etaje - Dino Buzzati (IV)

(Nuvela Şapte etaje, de Dino Buzzati - părţile I, II şi III)

Însă când îşi destăinui această speranţă în faţa infirmierului, îl aşteptă o surpriză amară. Află deci că într-adevăr urma să fie transferat, dar nu la şapte, ci chiar la etajul de dedesubt. Din motive pe care infirmiera nu ştia să i le explice, el fusese inclus în jumătatea mai "gravă" a bolnavilor de la etajul şase şi, astfel, trebuia să coboare la cinci.

După primul moment de stupoare, Giuseppe Corte fu cuprins de mânie, urlă că îşi bat joc de el, că nu mai vrea să audă de alte transferuri mai jos, că se va întoarce acasă din cauza asta, că drepturile sunt drepturi şi că administraţia spitalului nu poate neglija atât de transparent diagnosticele medicilor curanţi.

Când încă mai urla, apăru medicul pentru a îl tranchiliza. Îl sfătui pe Corte să se calmeze dacă nu vrea să îi crească febra, şi îi spuse că a fost vorba de o neînţelegere, cel puţin parţială. Admise încă o dată că Giuseppe Corte ar fi la locul cuvenit dacă l-ar trimite la etajul şapte, dar adăugă că are o concepţie uşor diferită, dacă nu foarte personală, despre cazul lui. La urma urmelor, boala sa, sigur că doar într-un anume sens, putea fi considerată de gradul şase, având în vedere amploarea manifestărilor morbide. Însă nici el însuşi nu reuşea să-şi explice cum a fost încadrat domnul Corte în jumătatea inferioară a etajului şase. Probabil secretarul directorului, care îl sunase chiar în acea dimineaţă, cerându-i poziţia exactă a lui Giuseppe Corte, transcrisese eronat datele. Sau, mai degrabă, direcţiunea "înrăutăţise" intenţionat opinia sa, el fiind recunoscut ca expert, dar prea indulgent. În sfârşit, docturul îl sfătuia pe Corte să nu se neliniştească, să accepte fără proteste transferul; ceea ce conta era boala, nu locul în care era internat bolnavul.

Nici în ceea ce priveşte tratamentul — mai adăugă medicul — Giuseppe Corte n-ar trebui să aibă regrete; medicul de la etajul de dedesubt avea, cu siguranţă, mai multă experienţă; era lucru ştiut că abilitatea doctorilor creştea, cel puţin în ochii direcţiunii, pe măsură ce se mai cobora câte un etaj. Camera era, de altfel, comodă şi elegantă. Priveliştea era la fel de amplă: doar de la etajul trei în jos câmpul vizual era perturbat de arborii ce străjuiau clădirea.

Giuseppe Corte, pradă febrei de seară, asculta motivaţiile meticuloase din ce în ce mai obosit. La final îşi dădu seama că îi lipseau forţa şi mai ales dorinţa de a reacţiona în continuare la transferul nedrept. Şi fără alte proteste se lăsă dus la etajul inferior.

Unica biată consolare a lui Giuseppe Corte, o dată ajuns la etajul cinci fu să afle că, după părerea unanimă a medicilor, infirmierilor şi bolnavilor, el era cel mai sănătos dintre toţi cei din secţie. Aşadar, pe acel etaj se putea considera de departe cel mai norocos. Dar pe de altă parte nu îi dădea pace gandul că de-acum deja două bariere căzuseră între el şi lumea normală.

Pe măsură ce primăvara înainta, aerul devenea mai cald, dar Giuseppe Corte nu mai era la fel de dornic precum în primele zile să iasă la fereastră; chiar dacă teama pe care o simţea era pură prostie, îl cutremura din măduva oaselor un fior straniu la vederea ferestrelor de la primul etaj, majoritatea închise, care se apropiaseră vizibil.

Boala sa părea stabilă. De fapt, după trei zile de internare la etajul cinci, se manifestă la piciorul drept un fel de eczemă care un dădu semne de resorbire în zilele următoare. Era o afecţiune – zicea medicul – absolut independentă de afecţiunea principală; o problemă care putea apărea şi la cea mai sănătoasă persoană din lume. Pentru eliminarea sa în câteva zile era nevoie de un tratament intensiv cu raze di-gamma.

—  Şi nu există aici aparatură cu raze di-gamma?, întrebă Giuseppe Corte.

—  Ba da, bineînţeles, răspunse afabil medicul, spitalul nostru dispune de orice. Însă există un mic inconvenient…

—  Care ? întrebă Corte, cu un presentiment nedesluşit.

—  Un fel de a spune inconvenient, se corectă doctorul. Vroiam să spun că instalaţia pentru raze se află doar la etajul patru şi nu v-aş recomanda să faceţi drumul până acolo de trei ori pe zi.

—  Şi atunci deloc ?

—  Atunci ari fi mai bine ca, până la vindecarea completă a erupţiei, să aveţi plăcerea de a coborî la patru.

—  Ajunge!, urlă atunci Giuseppe Corte, exasperat. Cât vreţi să mai tot cobor? Şi să crăpaţi de furie, la patru tot nu mă duc!

—  Cum credeţi, spuse medicul pe un ton conciliant, pentru a nu-l irita. Dar ca medic curant, ţineţi cont că vă interzic să mergeţi jos de trei ori pe zi.